Vânătorii de case -episodul 1

Canterbury. Ne-au trebuit doi ani. Să locuim în Londra, să ne îndrăgostim definitiv de ea, să ni se pară orașul luminilor, unicul și indivizibilul, să ne simțim ca acasă și să ajungem la o concluzie groaznică și pictată în majuscule: NU AVEM BANI SĂ NE CUMPĂRĂM O CASĂ AICI! Nici măcar pe undeva prin suburbii. Nemapișta! Așa ceva!

Numai la gândul unei alte mutări, într-un alt oraș, mi se ridică părul în cap de groază pură și mi se învinețesc buzele a infarct.

Am luat-o cu încetinelul, să prevenim orice stări cataleptice. Am lăsat bietul cap să se obișnuiască cu noua rezoluție. Nu știu, zău, câte mai poate duce, dar momentan pare că face față. Gene de călător, ce mai calea, valea! Până la urmă chiar pot fi mândră de mine, nu am cum să ocolesc asta nici să vreau!

Am început cu lugu-lugu. Cu blândețe nespusă, i-am prezentat creierașului meu silly doar câte un pic de schimbare, mică, mică, cu mare grijă. Nu cumva să facă poc pe loc, sărmănuțul. L-am mângâiat ușor pe căpuț a „dragă, dragă” și am început cu zonele îndepărtate ale orașului minunilor, uitându-ne după case pe bugetul nostru prin cartierele mărginașe, mărind mereu raza, doar, doar. Case mici, urâțele, în ruine. Ne-or fi plăcând nouă ruinele, dar nici chiar așa. Londra pierdea încet, încet teren. O fi ea absolut glorioasă și capodoperă printre capodopere, dar dacă n-ai casă, parcă nu-ți mai trebuie nici artă în stare pură. Cel puțin nouă. Nouă ne trebuia o căsuță, să avem și noi ceva acolo, pe planeta asta. O inimă caldă, pulsând. Plus că toți banii dați pe chirie ar fi putut deja să plătească vreo două case prin orășelul de baștină.

Așa ne-am apucat de explorat orașe, aflate la o distanță rezonabilă de soarele Londrei.

Primul a fost Canterbury. Amândoi am pășit cu zâmbetul întins până la urechi prin orașul cel mititel. Era doar la o oră de Londonul cel prețios. Între noi fie vorba, și în marele oraș călătorești cu metroul și autobuzele de căpiezi. O oră ajunge să nu mai însemne mare lucru, atunci când la capătul ei te așteaptă musicalurile, Oxford Street, St.James Park și câte și mai câte.

Un orășel perfect, Canterbury cu pricina. E adevărat că o casă mai drăguță puteai găsi numai dacă ieșeai nițel din el, așa mai pe dealuri încolo, poate cu mult, dar cu o rețea bună de autobuze, ce probleme să mai ai?!

Vibe-ul orașului e bun, am decis noi, deși marea din apropiere (că ne-am urcat în autobuz și ne-am dus s-o vedem, cum să nu explorez absolut totul?!), ei bine, marea asta era cam neagră. Ar fi putut fi chiar Marea Neagră, atât era de neagră. În sens literal. M-a cam îngrozit, drept să spun. Nu era albastru de Grecia, era albastru de Anglia. Ioi și vai! Dar calul de dar nu se caută la dinți, ne-am spus noi, ușurați că măcar avem mare prin apropierea posibilului oraș de reședință.

Apoi am analizat prețurile. Trei avocado la 1 liră, ooo, față de Londra, 1 avocado la 1liră!

Avem noi un model de analiză a nivelului de viață, absolut excelent, comparăm avocado și zmeura la cutiuță. La Londra, o cutiuță, 2 lire. Canterburry, două cutiuțe la 2 lire. Oooo! Din ce în ce mai bine. E bun orașul, am decis, dă-o-ncolo de mare, și ne-am întors să-i împărtășim lui Alex impresiile de călătorie, vizualizând fericiți cât de bogați vom fi noi acolo. O să avem bani să ne luăm o grămadă de avocado și de zmeură! Or fi ele de seră, dar mai bune decât nimic!

„N-are Uber”, a zis Alex calm și de neclintit. Are el o fixație cu chestia asta. Fiecare cu păsărelele lui.

“Good-bye, Canterbury!”. Ar fi putut fi, dar n-a fost să fie. Nu mi-a părut foarte rău, că între timp descoperisem că era un singur post liber la o grădiniță, nu zeci de posturi la zeci de grădinițe, cum avea bătrâna Londră. Drăguța de ea, mânca-o-ar mama! Câte oportunități îți oferă! Numa' casă nu. Eram foarte încrezătoare în puterile proprii, dar parcă nici măcar cu self-esteemul dat la maximum nu puteam să-mi imaginez că eu, marea maestră a grădinițelor, o să obțin job-ul cu pricina.

Am păstrat orașul pe lista de posibilități, alături de Cambridge, Oxford și Brighton, alte trei bijuterii inaccesibile, ca să ne dăm mari, nu de alta.

Spre nord, am decis. Cu cât te duci mai spre nord, cu atât casele sunt mai mari și mai ieftine. Temperatura scade, aolică și vai de capul nostru, dar ne-om cumpăra niște pături scoțiene în carouri și facem noi față cumva. N-o fi mai frig ca-n orășelul dintre munți unde uneori zăpada era cât casa. That's for sure.

La urma urmelor, omul se poate obișnui și cu un iglu, dacă îl poate numi Acasă.

Ca niște adevărați căutători de case, trebuia să ne găsim naibilui orașul întâi și mai întâi de toate. Sperând că n-o să luăm la mărunțit toată Anglia, am aruncat un ochi pe hartă, am pus degetul și am luat bilete de tren.

“Vamos, Vamos”, ne-am zis, în speranța că un pic de vorbă spaniolească o să mai încălzească atmosfera. La propriu.

Păcat de bietul Canterbury, mi-am zis cu oareșcare milă. Era chiar frumușel.

"Hai că poți, Lilike! Ia-o spre nord!" am adăugat în sinea mea, "hai că vine primăvara!"