Vânătorii de case – episodul 4

Cum să-ți cumperi o casă și toate greșelile pe care le poți face

Cum ziceam, ne-am ales orașul în care voiam și puteam să locuim. În mod complet aiuristic, de bună voie și nesiliți de nimeni. Doar așa, fiindcă ne-a izbit fengshui-ul lui când am ieșit din gară. Care gară e ea însăși e o bijuterie. Nici prea mică, nici prea mare, cu brizbrizuri a la Harry Potter, cu un aer de bunăstare, homy, plus cu niscaiva vibe-uri de drăguță comunitate turistică. După atâta Londră, dădea foarte bine să nu ne mutăm chiar în pustie.

Cum spuneam, la ieșirea din gară, dealul ăla verde tare ne-a luat ochii, presărat cum era cu narcise galbene dând din căpșoare, ce presărat?! Plin ochi de floricele parfumate, reușind să pară perfect natural în rotundul lui. Natural și de demult, de prin vremurile în care pajiștile erau verzi, verzi și n-aveau altă treabă decât să înflorească și să respire aerul zumzăind de albine. Ei bine, dealul ăsta, străjuit de zidul vechi de secole mi-a luat piuitul. Foarte bine au pus zidul ăsta vechi acolo acum sute, mii de ani, câți or fi fost, că pe aici nu știi niciodată dacă chestiile vintage sunt de pe vremea romanilor, a vikingilor sau mai de ici, colea.

M-am și pipăit repede să văd dacă atâta tonă de fengshui nu m-a dizolvat cu totul, nu, eram încă acolo, rânjind cu gura până la urechi, eram acasă. Pipăiam Nirvana cu toate simțurile și îmi zburau numa’ inorogi prin fața ochilor. După un timp, Cristinelu’ a descoperit că vorbea singur pe stradă și s-a întors să mă smulgă din starea extatică în care rămăsesem, cu gura căscată, starea de adorație pură la poalele unui deal. Știu că nu s-a mai pomenit, dar eu așa simțeam. Că vreau să stau acolo forever, lipită de dealu’ magic și să-i respir narcisele. Ca taurul Ferdinand din desenul binecunoscut.

“Ăsta-i orașul, Cristinelule!”, am spus, pe bază de deal și el a căzut repede de acord cu mine, că doar nu era orb. Bine, tre’ să recunosc că n-a stricat nici faptul că drăguțul orășel avea niște căsuțe și mai drăguțele, la un preț accesibil buzunarului nostru.

Orașul fiind ales sau cules, depinde de pe ce deal privești situația, era timpul să ne apucăm de vânătoarea de case. O vânătoare presărată cu multe momente sclipicioase, printre care m-am mișcat extaziată, condimentată cu niscaiva nervi și boceli triste de adio, multe călătorii cu trenul și bani dispăruți din buzunarele noastre tot mai goale. Trenul de aici nu e pentru orice pierde-vară, nu degeaba e roșu și ultrarapid! Un fel de săgeată japoneză, dar o variantă mai calmă, așa cum îi șade bine unui tren englezesc.

Înapoi în Londra cea mult prea fascinantă și peste măsură de scumpă, fixați în fața calculatorului, am selectat criteriile pe Rightmove și pe Zoopla și am dat click pe căutare. 35 de rezultate. Hm, destule, să zicem. Aceeași căutare în Londra se solda cu zero rezultate. Sărac de noi! Progres deci. Să se țină cont că trei inși făceam asta cu mare entuziasm. Căutam și chibițam. Să nu mai spun câtă vorbărie a rezultat din asta!

Dă-i și studiază pozele, nenicule, oare or fi adevărate?! Analizează planul caselor, câți metri pătrați au dormitoarele și bucătăriile, caută capcanele. Ooo, da, ca românași adevărați ne așteptam la multe capcane. Dar realitatea ne-a depășit cu mult așteptările. Vai de capul nostru!

Pozele sunt destul de conforme cu realitatea, pot să spun după vreo 14 vizite la York. Cu un amendament: uneori prezintă doar o parte a realității. Cum ar fi o bucătărie superbă, gen “Uite, exact așa îmi doream să fie, Cristinelu’ meu, albă, cu blat frumos de lemn și mânere din astea!”, care bucătărie, la fața locului și după un drum de 2 ore și vreo 250 lire, descoperi că e cu totul minunată și desăvârșită, dar puțină. Adică e formată doar din cele trei dulăpioare cu mânere din poză, alt spațiu nu mai are, ce papură vodă, doar n-o să stai prelins pe lângă bufeturi, agățat de mânere, având grijă să nu respiri prea adânc că nu mai încapi în poză! Really?! La revedere!

Deci asta e prima chestie pe care am descoperit-o. Pozele! Adevărate, profesioniste (uneori prea profesioniste!), doar un piculuț incomplete. O grădină superbă se putea dovedi la fața locului un pătrățel de doi metri pe unul. Cu flori, desigur. Vreo patru drumuri s-au dus pe apa sâmbetei pentru că nu înțelegeam bine pozele. Și costă drumurile astea, te ard la buzunar de numa’. Că doar mergi cu trenul. Să te poți duce și întoarce într-o sâmbătă. Ultrarapid și comfortabil și mâncător de parale. Lire, pardon. Să te înveți minte să vezi tot ce nu se vede!

După ce ne-am specializat, spre final, am ajuns să derulăm pozele de prezentare pe televizor, să fie neapărat uriașe și să putem să ne holbăm toți trei la detalii, se știe că unde-s mulți puterea crește! Așa am putut să ne uităm la grădini paradisiace, să oftăm și apoi să-l privim pe Cristinelu’ și să așteptăm verdictul. E uimitor cum înțelege omu’ meu spațiile, e ceva ce mă depășește complet. Felul în care se uită la o poză și știe. Că e orientată spre nord, că are un copac care umbrește toată casa sau că e un piticot de grădină. Când îl auzeam cum zice: ”E frumoasă, dar mică, cam jumate din livingul pe care îl avem acum”, mă lua cu răcori. Și cu fiori de admirație, desigur, dar și cu unii de groază că n-o să găsim veci pururea casa pe care ne-o doream. Judecățile lui au fost de mare valoare, n-a greșit niciodată. Grădini care erau spațioase în poze, la fața locului abia permiteau cazarea unor flori în ghivece. Și nouă ne trebuia una în care să încapă naibilui un cățel. Niciodată nu se spune pe site câți metri are o grădină, câteodată, rarissim de-a dreptul, se declară că e o grădină de mărime bună, dar și asta e interpretabil, ce naibilui, oamenii ăștia locuiesc pe o insulă, nu vreți să știți ce dimensiuni au dormitoarele lor!

Dar nici o grijă, după vreo cinci drumuri ne-am învățat și nu am mai greșit în citirea pozelor. Să nu se înțeleagă că nu am mai făcut greșeli, am făcut, cu ghiotura, cu toptanul! Dar omu' din greșeli învață, nu așa se spune?!