Vânătorii de case – episodul 5

A doua greșeală a fost să credem că dacă depunem o ofertă, proprietarul nu mai poate de fericire și gata, o acceptă. Eventual e și recunoscător pentru așa oameni aleși care se milostivesc să-i cumpere căsuța. Da’ de unde, măi nene! Noi puneam ofertele, nimeni nu accepta, casele se vindeau ca pâinea caldă, dar nu nouă. Aolică, ce naibilui se întâmplă?! Ce să vă spun, casele apăreau și cam într-o săptămână maxim nu mai erau. Mișcă-te, dacă poți, în intervalul ăsta. Noi fiind în Londra. Casele în York. Nimănui nepăsându-i de Liliuca, Cristinel și Alexuță. Curat murdar!

Cea mai simplă ipoteză pe care am putut s-o formulăm era că proprietarul stătea cu ofertele în față și alegea la nimereală. Bezmetic! Ipotezele mai complicate includeau supraoferte și antipatii spontane față de numele nostru ne-englezesc.

No, iaca, mi-am zis. Ia să dau o mână de ajutor cu gândirea mea pozitivă. Totul avea să se rezolve cu nițică energie mentală. Dar credeți-mă, e destul de greu să țintești bine cu pozitivismul când nu știi cine e proprietarul! Totul e foarte secret pe aici. Și mai e și la 300 km distanță. Ce papură vodă, doar nu aveam puteri magice. Și, cum nu aveam cum să vizualizez corect toată ținta, m-am hotărât să mă concentrez intens doar asupra casei alese pictându-i la nesfârșit, în fața ochilor, fiecare detaliu. Am și repetat concentrat și convingător „Vreau casa asta, e casa mea!”.

Bineînțeles că restul familiei nu a subscris la metoda asta, așa că mi-am văzut mai departe de litanie, fără să le mai spun cum convingeam eu universul, de, cine nu crede, nu crede. Ce oameni, dom’le! După ce le-am dovedit de atâtea ori că ceea ce îmi doresc eu se împlinește! Doar de aia umblu cu capu-n nori și intru în copaci la propriu, de atâta vizualizare a viitorului! Cineva tre’ s-o facă și pe asta! Cineva trebuie să lupte cu toate puterile ființei, nu ca alții!

Cristinelu’ avea alte gânduri și interpretări. Că nu suntem britanici, așa că nimeni nu o să aleagă numele nostru la marea loterie a caselor. Că trebuie să dăm o mică „atenție” agentului. Să rezolvăm românește situația. Omenește, cum s-ar zice. Atunci agentul o să ne bage în față. O judecată fără cusur. În opinia lui. Nu și a lui Alex, care atâta s-a englezit, măi, mamă, că nu înțelege nimic din chestiile astea strămoșești. Ba se mai și ofuschează și se uită de sus în jos la taică-său, ca la cineva de pe altă planetă. De parcă alienii ăia, de pe unde-or fi ar ști ce e ciubucul!

Oricum, nu cunoșteam pe nimeni, la nici o agenție, agenții erau mereu alții la fiecare vizitare de case, nu aveam cum să derulăm scenariul ăsta, poate doar într-o existență paralelă. Eu tăceam și făceam. În gând. „Vreau casa asta, uite aici o să pun tabloul ăla, aici o să fie rafturile mele cu cărți...” Vizualizare la maximum, cum ziceam. Absolut fără cusur.

În cele din urmă, s-a întâmplat și minunea. Cineva ne-a acceptat oferta, numai și numai pe baza marii mele forțe de convingere a universului, am declarat eu emfatic nerecunoscătorilor din familie.

Căsuța cu trandafiri, am denumit-o. Nume de cod roz. Aiii, ce căsuță. Avea așa un fengshui, că nu am mai văzut nimic în fața ochilor decât că o vreau. Vreau lumina aia caldă, blândă (“Era una din zilele alea în care bătea în sfârșit soarele în York și taman atunci am nimerit noi în casă”, zicea soțu’), vreau tapetul cu trandafiri care înflorea pe toată casa scărilor (“Florile alea trebuie date jos, mi s-au smintit creierii când le-am văzut! Știți ce greu se dă jos tapetul?!”). Vreau conservatorul ăla uriaș, tot numai sticlă și transparență, să intre noaptea și ziua direct în casă și să fie binevenite. “Aiii, ce-o să mai tremurăm acolo, între sticle chioare, în York e nordul, bre, mai frig ca-n Londonu’ nostru iubit cu vreo 3-4 grade, dacă nu mai mult!”.

Tot Cristinelu’, plin de comentarii omu ăsta al meu.

Bun, oferta acceptată ca prin minune, Alex a purces la munca lui de birou. El nu a făcut nici o deplasare la fața locului, doamne feri! În schimb a analizat obiectiv totul, pe bază de internet,“nu cu atâta patimă ca alții!”. Se subînțelege cine. Din spatele ecranului mișcător a angajat o armată de avocați, inspectori financiari, consultanți, de acolo a parlamentat cu fiecare, a făcut cercetări, a citit contracte de zeci de pagini, o muncă impresionantă și inepuizabilă, care ne-a umplut de mândrie pentru kitchibobo al nostru. Ce se pricepe la vremurile astea! Vine el din vârf de Carpați, da’ zici că-i de-al englezilor, născut din neam de vikingi. Cred că de-aia am simțit așa o atracție pentru York! Orașul vikingilor, doară.

În fine, în timp ce toate procesele se derulau spre înainte, eu ce făceam?! Mobilam casa, trăiam pur și simplu în ea, făcând scenarii peste scenarii și zâmbind lunatic. Trăiam în vis și mă mișcam ca-n vis. Mai mergeam și la grădinițu, dar activitatea principală era onirică. Îmi făuream casa. Mă mișcam în plin delir demiurgic.

După două săptămâni, în care deja schimbasem mobila de trei ori, banca a aprobat împrumutul. Ce s-a întâmplat mai departe?! Yoda cel înțelept, adică odrasla noastră în dotare a avut ideea strălucită să caute și să angajeze un inspector de case, pe baza review-urilor excelente. Că nu aveam destui cărora trebuia să le dăm banii. Că așa se face. Că așa trebuie.

Am mai stat vreo zece zile, să-și facă ăla timp să vadă casa, că de, Inspector Gadget (alt nume de cod, care va reveni în poveste de prea multe ori, oho, mult prea multe!) era ocupat până peste cap. Între timp mă instalasem și mai abitir în casă. În imaginarul meu fără stavile normale, pusesem deja tablourile pe pereți (acolo unde tapetul o permitea, desigur!). Până și colțișorul de citit era gata.

Apoi a venit bomba. În urma sumei exorbitante cu care fusese plătit (bună meserie, între noi fie vorba!), inspector Gadget a spus simplu și englezește că nu ne recomandă să cumpărăm casa. Documentat, cu raport scris, poze ilustrative și opinie fermă. Are wooden frame, tot etajul ei de lemn se sprijină în horn, care e singurul punct ferm al casei, nu are stabilitate, nici fermitate, nu e de încredere, nu o să mai poată fi vândută, e la suprapreț și în cele din urmă o să plătim noi pe cineva să ne-o ia de pe cap. Ultima afirmație mi s-a părut cam pătimașă, așa că am început să mă gândesc că poate mărețul inspector are niște probleme. Oricum, se exprima destul de plastic. L-am urât instant cu desăvârșire, l-am făcut în toate felurile, am plâns vreo două ore și am zis adio căsuței cu trandafiri.

Și am pierdut și numele, că nu mai puteam să văd trandafiri în fața ochilor.

Casa noastră urmând să aibă un nume.