Vânătorii de case – episodul 6

După despărțirea dramatică (adio iubita mea „Căsuță cu trandafiri”!), am stat un pic pe loc, să ne revenim și am luat-o de la capăt. Cam fără chef și cam deprimați. Eu una eram în faza de negare. Restul nu știu în ce fază erau, că fiecare își lingea rănile în colțișorul lui de restriște. Am analizat iar site-urile, am mers iar la York. Vânătoarea de case e destul de palpitantă, așa că în cele din urmă ne-am revenit și am țopăit cu destul entuziasm de la un gard la altul.

A treia greșeală făcută a fost să chemăm inspectorul de case după ce împrumutul a fost aprobat de bancă. El ne-a dat reject la casă și toată munca de analiză a băncii a fost în zadar. Totul de la zero din nou. Trebuia chemat înainte. Zis și făcut. Trăncălicii de noi nu ne-am dat seama că tot plăteam la analize de case și apoi inspectorașul ne dădea cu tifla! Perfecționist, omu’!

A urmat „Casa cu vulpi”. Care s-au dovedit a fi iepuri (ghiciți cine a descoperit adevărul?!), dar la început am crezut că sunt vulpi. Am găsit-o după alte câteva drumuri de York.

Solidă, stabilă, impozantă. Nu dulce și tradițională ca cealaltă. Cu destul fengshui ca să îmi placă la nebunie, fengshui furnizat în mare parte de pereții albaștri din dormitor. Și grădina, ah, ce grădină superbă! E adevărat că avea niște găuri uriașe, de vulpi, am crezut noi, apărute de când plecase proprietarul cu câteva luni înainte. Nu ne deranjau vulpile, eram gata să le mângâiem pe căpșor când ajungeam proprietari. Eventual să le admirăm dimineața când alergau prin grădină, în timp ce noi ne beam cafeluța.

Am studiat temeinic casa, am întrebat din start. Nu avea wooden frame. Nici un lemn, niciunde! Doar cărămidă. Poate niște reparații la acoperiș, zău, ce altceva putea să mai găsească inspector Gadget?! Că tot pe nesuferitul ăla l-a chemat Alex, doar deja aveau o relație de afaceri mulțumitoare. De lungă durată. Ne salvase de la dezastru.

A durat vreo săptămână până și-a făcut omu' loc în agendă, răstimp în care am mai făcut scenarii, dar mai liniștite, mai mărunțele. M-am ținut serios în frâu, deși nu era o treabă chiar ușoară. Nu am mai dat șfară-n țară că ne luăm casă, nu am mai trimis poze cu ea tuturor. De câte ori poți să spui oamenilor: „Asta-i casa visurilor mele?!”. Am tăcut cuminte și doar am visat. La dormitorul cu pereți albaștri. Mi-am împletit degetele a noroc. Nu, sigur nu avea ce să mai găsească!

A urmat, după aceeași sumă considerabilă, raportul detaliat. Dar mai ales imperativul:”Nu cumpărați casa.” V-am zis că inspectoru’ lu’ pește e o fire dramatică din născare. Că n-a mai văzut asemenea ghinion, a doua casă aleasă să nu fie bună. Noi nu am văzut că e înclinată?! Că alunecă pământul sub ea? Alunecă, da, încet, dar sigur. Cum naibilui să văd așa ceva, când eu văzusem doar spații largi, frumoase și albastre?! Nici un ax al casei nu era la locul lui. Toate suprapuse și încălecate. “Ferească sfânta Filofteia, ăsta e nebun de legat”, mi-am zis. “Ne urăște. E din ăla cu Brexitul. Nu suportă să vină români în orașul lui. Incredibil!”

Dar pozele spuneau totul. Negru pe alb. Impozanta casa se clătina ca un om beat. Adio casă cu vulpi, care de fapt erau iepuri. Inspectorul atotștiutor ne-a demolat și mitul ăsta. Știa el mai bine. Iepuri să fie, că oricum nu mi-a mai păsat. De data asta nu am mai plâns. Am mai oftat nițel cu ochii în zare, viața-i dură, nene, dar până la urmă te călești. Cât să tot plângi după cai verzi pe pereți?!

Cam dezumflați după atâtea eforturi făcute să ni se accepte oferta, după case de lemn și case alunecate, ce mai urma?!

Ne-am lins rănile și am luat-o de la capăt. Site, poze, York. Ce să-i faci?! N-ai ce să-i faci. Noroc că românu-i fatalist. Nimic nou sub soare.

Inspectorul Gadget, mărinimos (îi dădea mâna, se pare că ne voia clienți permanenți!) ne-a anunțat că vine gratis la următoarea casă, pentru o oră (ce-ați crezut?!). El, marele specialist, în doar o oră se lămurește dacă e bună casa sau nu. Nu de alta, dar deja putea să facă o vacanță în Tenerife pe banii luați de la noi. Plus că i se făcuse milă, cred, de asemenea ghinioniști.

E adevărat că familia începuse deja să se uite un pic chiorâș la mine, de parcă eu aș fi fost vinovată, drăguța de mine, eu și criteriul meu principal, fengshuiul! Nu de alta, dar multe case le refuzasem pe motiv de antipatie spontană, deși păreau solide și bine înfipte.

Între timp am prins și noi mișcarea. Cum să facem să ni se accepte oferta din prima. Nu era mare scofală. Pur și simplu, trebuia să stai cu site-ul deschis zi și noapte și cum vedeai o casă care îți plăcea cât de cât, trebuia să suni și să o vezi a doua zi. Nu sâmbătă sau săptămâna viitoare, când aveai tu putința. A doua zi! Și pentru asta trebuia să parlamentezi la sânge, că numai a doua zi ai drum de York, că ești gata să depui o ofertă, bla, bla. Ce altceva mai spunea Alex la telefon nu știu, dar știu că a reușit să facă asta când a fost nevoie.

După această viteză de mișcare extraordinară și ieșită din comun, imediat după vizionare trebuie să-ți depui oferta cu o oarecare sumă în plus. Cât te lasă buzunarul. Imbatabilă metoda plusării.

A patra greșeală e să crezi că îți vei lua casa perfectă. Că o să aibă și dormitoarele mari, și grădina superbă. O să aibă și conservator, o să aibă și spații largi pentru familie. Că bucătăria va fi albă și gata să adăpostească vreo 20 de musafiri la masă. Că nu va trebui să faci retușuri și să o repari vreo zece ani. Poate. Dacă ai vreun milion de lire. Dar la sume mult mai mici, trebuie să îți alegi ce defecte poți suporta. Tre’ să devii mai îngăduitor. Că doar nu ești nebun. Vrei perfecțiune sau vrei să ai naibilui o casă?!

La următoarea vizită la York, trei case am ochit. Cu tot cu defecte! Eram deja disperați. Nici nu se închidea bine ușa în urma noastră și Alex, din Londra, depunea supraoferta la telefon.

Și ce să vezi?! Ne-am trezit că trei case ne-au acceptat oferta. Aolică, acum altă dandana! Nu puteam să încurcăm oamenii pentru mai mult de câteva zile, dar ne era frică ca de aghiuță de inspectorul cu pricina. Sunat urgent și rugat sa meargă la două case repede, repede, în virtutea relațiilor de muncă stabilite anterior. Una gratis, una cu plată. Că de, prietenie, prietenie, da’ brânza-i pe bani. Iar brânza asta englezească e tare scumpă!

La a treia casă am renunțat noi de bună voie, când am văzut că și preferata, minunata ne acceptase. Una era mai cu moț decât celelalte, desigur. Nici nu sperasem la așa frumusețe, dar când înveți bine regulile se întâmplă și minuni din astea. Știu că am ieșit pe ușa ei albă, l-am sunat pe Alex și i-am spus că și eu și Cristinel suntem disperați după casa cea doldora de fengshui.

După trei zile, de m-a lăsat cu gura căscată cu ce viteză se prezentase la raport, inspectorul și-a făcut treaba. A treia oară ghinioniști, nu ne sfătuia să cumpărăm casa nr.1. deși bună. Dar era într-un cartier slăbuț al Yorkului, cam neclar și tulbure în ceea ce privește siguranța. Așa ne-am explicat de ce casa avea ziduri și porți ca o fortăreață. Ca să vezi!

Nu vă spun că impresia mea despre sănătatea mentală a inspectorului devenea tot mai clară.

Apoi s-a dus la casa nr. 2. Cea superbă. Îmi făceam cruci în cerul gurii. Nici nu știu cum am supraviețuit la grădiniță în ziua cu pricina, tot cu gândul departe, la 300 km, vizualizând lumina care te izbea când deschideai ușa cea albă. Pe inspector Gadget nu puteam să-l văd în fața ochilor, cât de nesuferit îmi devenise. Așa că nu aveam cum să-l conving să ne lase în sfârșit să cumpărăm o casă. Era un nefericit, bietul, care nu dorea să aducă nici o bucurie nimănui! Un sadic, care îți tăia tot cheful de viață.

Apoi a venit vestea, o, ce veste minunată! “Casa e bună. Cumpărați-o! Are defecte, dar e bună”.

Cum să n-aibă defecte, nenișorule, că cine e perfect?! Sau ce?! Dar nu avea lemn în structură, nu aluneca pământul sub ea (că ne-am dus cu bolobocul după faza cu pricina, iar proprietarii au avut șansa deosebită să vadă cum le măsurăm înclinarea prin casă, ca nebunii). Iar cartierul era select. Safe. N-avea nici vizuini de vulpi, iepuri sau alte animale. Bunăăăăăă!

M-am așezat și am respirat adânc. Aveam casă. Aprobată de inspector Gadget. Poate era totuși sănătos la cap la urma urmelor.

Dar nu am spus nimănui nimic. Încă se puteau întâmpla atâtea lucruri.

Dar aveam casă.