Vânătorii de case – episodul 7

La mijlocul lui august aveam casă. Vorba vine.

Adică inspectorul aprobase cartierul și casa, proprietăreasa acceptase oferta noastră, ce, doamne! Oferisem din start cu 10.000 mai mult, ca niște nababi, aruncând cu banii de la cingătoare în stânga și-n dreapta! Ca la nuntă. Bani imaginari, desigur, pe care urma să ni dea banca, speram noi.

Apoi a început procesul vânzării și cumpărării unei case englezești. Noi în Londra, habar neavând de legislația engleză, casa în York, neavând habar de noi, fericiții ei proprietari din viitor.

Nu-i bai dacă nu știi cum să procedezi. Ceea ce e important e să înțelegi cu adevărat că nu ești în România, unde în câteva ore se poate finaliza vânzarea unei case. Atât a durat procesul vânzării propriei noastre case. Ne-am dus la notar cu contractul, hopa-țopa, gata! Am intrat pe ușă proprietari și am ieșit nemurici. Dacă înțelegi că aici se face totul cu maxim dichis, reziști. Faci față la orice. Și noi am rezistat ca niște eroi. Antrenați la cozile comuniste de demult, de. Nu știu Alex cum s-a descurcat, că el e generația X, dar a fost un model de răbdare. A trebuit, săracu’, să mă rabde chiar și pe mine când mă apuca disperarea și mă crizam ca un copil căruia i s-a promis jucăria. Și jucăria nemapișta!

Primul pas. Fiecare parte își angajează avocați. Faci studiu de caz pe internet, citești review-urile, ura pentru oamenii binevoitori care dau review-uri! Și hotărăști care vor fi avocații tăi. Solicitors, mai pe englezește. Și aici începe totul. Pentru că a trecut toamna, acuși e gata iarna și noi tot așteptăm pregătiți de mutare. Livingul e plin de cutii goale, clădite până în tavan, gata să fie umplute și așa trăim, ca nebunii, de peste cinci luni. Și încă nu se vede luminița de la capătul tunelului. Ba chiar am deschis o casă de pariuri la blatul din bucătărie, că alt spațiu disponibil nu mai avem, și facem prognosticuri. Cristinelu' crede 90% că nu luăm casa asta și din februarie reluăm procesul căutării. Eu una, veșnic optimistă, cred, tot 90%, că luăm această casă până în februarie. Nici chiar eu, cu toată puterea pozitivității mele nu mai cred asta sută la sută. De ce până în februarie? Atunci ne expiră oferta de împrumut de la bancă, că și aia are o putere de 6 luni. Cât să aștepte și banca după tine?!

Și anume cum se desfășoară splendoarea de proces?! Vânzarea lu' papură vodă?! Simplu ca bună ziua. Începe o mișcare tembelă a actelor și întrebărilor și cerințelor care se desfășoară pe un traseu mai mult decât ondulat, între noi, avocații noștri, avocații vânzătorului de casă și vânzătorul însuși. Să nu uităm din ecuație agenția imobiliară, care și ea își are rolul ei pe undeva pe la mijloc în această structură balansată la greu. Parcă ești la circ și acrobații sunt gata, gata să cadă la orice strănut. În nici o circumstanță nu poți contacta direct seller-ul să te înțelegi cu el, să-l întrebi de sănătate și dacă chiar vrea să vândă naibilui casa! Sau să-l trimiți în lună cu tot cu casa lui cu tot!

Noi ne-am făcut treaba cu repeziciune. Am chemat inspectori de casă, de energie electrică, de țevi, i-am plătit pe toți și apoi ne-am uitat la rapoarte. Erau chestii de reparat, destule, dar nu puteam face nimic până la marele moment al mutării. Ne-am încordat ca un cal la start și încordați am rămas. Gata să ne aruncăm în sprint, dar pe loc. O senzație deloc plăcută. Cu mușchii încordați, dar încremeniți. Statuie în zbor. Holbați la rapoarte și spre negurile viitorului. Undeva pe acolo era casa, dar nu se vedea prea bine.

Vânzătorul și avocații lui nu și-au făcut treaba la fel de bine. Au tras mâța de coadă cât au putut. Li s-au cerut aprobările pentru sobă, de exemplu. A durat vreo trei săptămâni până au ajuns hârtiile pe filieră înapoi la avocații noștri, care erau foc de deștepți, se subînțelege. Unii chiar știu să-și aleagă oamenii. Nu ca alții!

Apoi a venit marea descoperire fatală. Pe contractul de casă mai apărea ca proprietar fostul partener, mutat nici mai mult, nici mai puțin decât în Noua Zeelandă. Sfinte Sisoe, apără-mă și păzește-mă! Ăla trimitea un act, dura trei săptămâni să facă zborul peste oceane, ajuns în Anglia, se pierdea. Sau era trimis la o adresă greșită sau îl furau marțienii din avionul cu poșta. Nu știu, oricum am așteptat cam două luni după actul cu pricina. Dacă adaugi în ecuație grevele poștale din Anglia, Crăciunul și alte sărbători, îți dai seama cum s-a făcut ianuarie și noi încă nu am încheiat contractul. Încă așteptăm după avocații seller-ului și după fantasticul document din Noua Zeelandă.

Cotele pariurilor din casă încep să încline spre previziunile nefericite ale lui Cristinelu’.

Dar eu nu abandonez încă speranța. Am de gând să mor cu ea de gât.