Zâmbete în izolare

Am auzit că în timpul claustrării în case, unii dintre cei obligați să stea pe așa un spațiu limitat cu marea iubire a vieții lor, cu sufletul lor pereche s-au lămurit definitiv că nu au ce căuta unul lângă altul. Că e mai bine să-și ia câmpii și să se ducă val vârtej în lumea largă. Probabil însă că au fost și unii ca noi. Nu așa sensibili, ca să nu zic mai nesimțiți. Nouă situația ne-a venit mănușă. Am fost mereu în tandem, savurând lenea supremă și avantajele ei. Știu că am preamărit o viață întreagă munca făcută cu pasiune, dar poate am greșit. E timpul pentru o schimbare de macaz. Zău așa, lenea nu e rea deloc. Face bine la frumusețe, la sănătate și la câte și mai câte pe care mi-e prea lene să le mai pomenesc. Poate aș putea să scriu chiar și un studiu despre frumusețea nemuritoare a lenevelii. Dau o căutare pe google să văd cât sunt de originală, hm, mi-au luat-o alții înainte. Există deja și “Ghidul leneșului” și chiar “Mic tratat pentru leneși rafinați”. Nu-i cu supărare, asta e, nu-mi rămâne decât să mai trag un pui de somn. Și să devin foarte rafinată. Să mă rafinez-maturez ca o brânză pusă la păstrare. Cu cât va fi mai mucegăită, cu atât va fi mai gustoasă.

După ce am stat în pat toată ziua, în dorul lelii, pentru un pic de conversatie, ne întrebăm unul pe altul, mai mult retoric:”Ce să mai facem oare?”

Li (de sub plapumă, visătoare): - Pasul 1- gimnastică! Dar ce să fie Pasul 2?

Cri (practic și hotărât, de sub plapuma lui): - Pasul 2- faci gogoși! Pasul 3- mănânc gogoși! Pasul 4- știri despre coronavirus (ocupația lui obsedantă). Pasul 5- ghici ce?!

Li (râzând de sub plăpumioara ei, știe rutina) : Nani!!!! Dar când mai facem puzzle?

Cri (meditativ): Ei, vezi?! De asta nu mai avem loc în program.

Intru în casă, burdușită cu mască, mănuși, gâfâind nu se știe, din cauza șocului aerului proaspăt și a mișcării forțoase până la chioșcul de ziare aflat la două minute de casă? Din cauza măștii care mă aburește de sus până jos și nu mă lasă să respir? De emoție și adrenalină? M-am strecurat pe sub nasul organelor de ordine ca o războinică ninja pentru a-mi cumpăra “Dilema veche”. Să-mi văd articolul, să-l pipăi. Nu știu ce aș fi putut să le spun polițiștilor dacă mă opreau. Că m-am dus să imi iau lucruri necesare traiului?! Păi da, fiecare cu necesarul lui. E dreptul meu să îmi cumpăr revista! Garantat prin constituție.

În timp ce mă dezechipez, mă spăl pe mâini de nu știu câte ori, arunc hainele viciate la spălat, (suntem încă la începutul spaimei cu pandemia, pe la sfârșit o să uităm să sterilizam toate cele ca nebunii, ba chiar n-o să mai sterilizăm nimic!), Cristi ia ziarul plin de viruși și îl răsfoiește nonșalant.” Uite, Liliuca, articolul tău! Penultima pagină! Bine că nu e ultima! Te plătesc pentru asta?”. Întrebându-mă dacă n-am pescuit vreun virusel de amorul artei, îi răspund sec: “În loc să primesc bani, am dat eu bani să-mi cumpăr revista. Și mi-am pus și viața în pericol.”

Cri( sentențios): - Arta cere sacrificii.

Li( frunzărind entuziasmată foile și simțindu-se ridicată în rang, chiar dacă e pe la coadă):

- Emil Cioran?! O, daaa.

Cristi (mândru de nevestica lui): - Așa mai zic și eu!

Cri, claustrat de săptămâni de zile se uită nostalgic pe fereastră la locul unde zace la propriu mașina noastră: “Tu ai văzut, Liliuca, cum arată mașinuța noastră? În curând tre’ să ies cu mătura s-o descopăr, s-o scot la lumină! Tone de praf pline de corona zac peste ea”.

- Lasă, Cri, ca trece mașina Primăriei și ți-o curăță cu dezinfectant de Covid! N-are rost să muncești degeaba!

Lili (cam disperată): - Cum se dă drumul la avioane, o tulim, nu mai stăm aici nici o secundă, că cine știe ce se mai întâmplă! Zece mii de vârfuri de pandemii. Știrile astea mă înnebunesc! Plecăm, orice-ar fi. Oricât de periculoasă ar fi Anglia. Vedem noi ce facem pe acolo. Mergem la cules de căpșuni. Uite, zboară avioane cu muncitori agricoli. Noi nu putem?!

Cri, în timp ce se uită la mine ca la o nebună: - Eu ți-am zis că nu mai vin înapoi, dar nici să mor așa repede! Ghemuit peste căpșuni! Te crezi de 20 de ani?! Nici o căpșună! Extraordinar, dom’le, să sar din pandemie drept în căpșuni. Stai blând, că stai bine. Termină cu ideile astea revoluționare!

Cristi, care s-a trezit mai târziu ca de obicei, e aproape 5 jumate dimineața, în loc de 3-4, trage draperiile, oftând mulțumit:

“Nu știu cum am dormit atâta. Zău așa, atâtea treburi am, nu știu cum le mai termin”.

De fapt, singura lui treabă pe toată ziua de duminică e să se pregătească psihic pentru breakfastul măreț pe care o să-l prepar eu, sandvișuri cu avocado. Numai când aude de avocado, i se strânge burta. Sper să treacă cu bine peste proba micului dejun, fără traume permanente.

În tot timpul izolării am încercat regulat să îl fac pe Cristi să își schimbe masca. Încăpățânat ca un catâr, n-a vrut și n-a vrut. Că el a prins drag de masca lui și nu se poate despărți de ea, că e masca magică și nici un covid nu se va apropia de ea. E prea insalubră deja ca să mai momească chiar și un virus nenorocit! Eu una am fost mulțumită. Am făcut economie. Bineînțeles că măștile mele au fost schimbate cu regularitate. Economie, dar nici chiar așa!

De obicei, când trebuie să gătesc ceva, aplic strategii de marketing absolut sclipitoare. De exemplu, ieri trebuia să fac felul doi; pandemie, pandemie, stăm cu fundul în tot felul de paturi și fotolii, dar doamne feri să mâncăm doar ciorbă! De-atâta stat, nu aveam nici un chef să nu mai stau. M-am dus la drăguțu’ de Cristinel, care stătea și el tolănit la televizor și i-am cerut opinia fermă de consumator: “Cri, oare ce să gătesc? Am trei variante:

1. Langoși cu brânză (ăștia îi face el întotdeauna, eu nu mă bag, că nu suport mirosul de prăjeală și fac criza de fiere - așa e regula la noi în casă, desi nu am mai făcut o criză de ani de zile);

2. Pizza ( tot el, că el e maestrul brutar - fiecare cu specialitatea lui!);

3. Quesadilla cu legume ( asta eu o prepar, dar când Cristinelu’ aude de legume, mai ales în sonorități mexicane, dă Block cu mare viteză).

Ghiciți ce a ales omu’? Eu m-am oferit să îi fac mâncare sănătoasă, cu verdețuri, dar dacă n-a vrut și n-a vrut. A ales pizza (când aude de mâncarea asta napoletana i se aprind beculețele și se transformă în pom de Crăciun), pe care normal că a făcut-o singur, că doar el e specialistul. Iar eu am stat în pătuț și m-am uitat la seriale. Grea viață! Chiar am terminat și o carte! Adică am progresat pe drumul sortării și aruncării cărților inutile - din păcate asta a fost una frumoasă și o păstrez. Adică se adaugă la sutele de kile ce trebuie transportate peste mări și țări. Și pe care Cristi, răzbunător, le numără în lire. Un kil, o liră. Mare brânză! 130 de kile de cărți, ce-i aia?! Să zică mulțam că am făcut asemenea selecție. Nu de alta, dar nu știam unde aș fi putut să-mi pun tonele de cărți în viitoarea noastră căsuță cât o cutiuță de chibrituri din Londra.

O sa trăim minimalist, e clar, dar domnia lenei se va termina. Vai de capul nostru! Poate avem noroc și îl angajează cineva pe Cristineluț brutar. Că doar de-aia l-am îndemnat să exerseze cu grămezi de pâini și pizze. Plus cât m-am sacrificat să le mănânc! Ce nu face o nevastă devotată. Și dacă el va coace zi și noapte, atunci Liliuța, adică eu, o să stea liniștită acasă și o să lenevească cu o carte în mână. Tot zi și noapte. Doamne ajută!