Întâmplări din Corfu

Zău așa, e greu de imaginat că se poate întâmpla ceva aici, departe de lumea dezlănțuită unde ne aflăm. Adică e doar o plajă mică cu exact trei taverne care își fac o concurență drăguță și echilibrată. Una are prețuri mai mici, dar odată așezat la masă pentru a da lovitura secolului descoperi ca porțiile sunt mărunțele și necăjite. Mai bine la mai scump și mai fancy. Și cu burta plină. În fine, oricum te-ai suci, oricum te-ai învârti, nu poți decât să-ți petreci timpul nefăcând nimic. Ceea ce e perfect convenabil din punctul meu de vedere. Cum spuneam, locuim în mijlocul celui mai drăguțel nimic, dar ceva valuri tot reușim să stârnim. Nu știu cum, doar suntem atât de cuminței și de liniștiți. Și întrebarea cheie e cum de reușim să cheltuim atâția bani în condiții de nonexistență a civilizației.

Ei bine, după analiza profundă a situației financiare și ținând cont că un pește cu zece cartofi prăjiți e cam la 22 euro și noi suntem doi, am hotărât să ne ducem la buticul din sat după niscaiva provizii să acoperim măcar micul dejun. Eventual și cina, dacă doar ciuguleam ceva. E bun și balconul pentru asemenea farfastlâcuri, nu trebuie neapărat tavernă fițoasă.

Buticul e doar la vreo 20 de minute de mers. Dar astea douăzeci sunt pline, pline. Serpentine, pante abrupte de urcat și de coborât, 40 grade bătând ucigător de sus. Începi să judeci greșit situația și să ți se pară că mai bine dai 50 de euro pe un prânz și 50 pe o cină decât să mai faci drumul ăsta încă o dată cu rucsacul plin în spinare.

În fine, odată ajunși, am respirat nițel în aerul condiționat din micuța dugheană pierdută la un capăt de drum. Tocmai trăgeam adânc aer în piept, când ne-am oprit secerați de enormitatea prețurilor. Ce tupeu! Un iaurt 3 euro! Și grecesc pe deasupra. Ăștia bat Londra, unde iaurtul grecesc e doar 1 liră. Sfinte Sisoe! Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci, ne-am zis resemnați mioritic și englezește totodată. Stă în firea noastră de români să ne resemnăm, nu?! Și mai nou e scris și în politețea noastră de așa-ziși englezi.

Foarte calmi, de un calm feroce, dobândit în numai doi ani de britaniceală, ne-am încărcat ca două cămile sinucigașe și am luat-o pe serpentine înapoi. Drum fermecător de altfel, printre măslini vechi de când lumea și printre alte chestii arhaice al căror nume nu-l știu și nici nu m-a preocupat să-l știu, fiind ocupată cu supraviețuirea personală în condiții vitrege existenței.

Mă rog, după ce mi-am luat pulsul de câteva ori am ajuns înapoi în oaza salvatoare a “casei” noastre grecești. Ne-am autoaplicat rapid mijloacele de salvare de bun simț: aerul condiționat la maximum și respirație adâncă de resuscitare.

Cri (încă gâfâind): - Unde-i berea aia rece?! Dă-mi-o, că m-a luat cu apoplexie.

Li (meșterind ceva la frigider și punând prețioasa sticlă de ouzo la rece, în timp ce vizualizează cu mare succes cocktailul de seară): - Imediat, imediat, vineeee!

Apoi, fericită de asemenea viziuni subtile, Liliuca, personajul meu preferat trântește ușurel, zău că ușurel, ușa frigiderului, uitând de bere, că așa are ea memoria scurtă, de gold fish amețit de ouzo si nectar cu portocale și cireșe. O capodoperă. „Aoleu, berea!” își aduce ea rapid aminte, văzând privirea uimită și nerăbdătoare a soțului. Cu mare repeziciune deschide ușa frigiderului, dornică să îndeplinească dorințele lu’ Cristinelu’. Se aude un troznet și aroma de anason se împrăștie amețitor și jalnic în toată încăperea. Praf și pulbere s-a făcut sticla de ouzo. Cristi încremenește oripilat pe viață, Lili se apucă să strângă cioburile, arătând foarte harnică și aferată. Se trage frigiderul la o parte, se emite avertismentul de a nu mai umbla desculț în zonă, etc, etc. În cameră miroase amețitor a cârciumă de doi bani.

Cristinelu’, înfiorat tot de enormitatea faptei consoartei, respinge mutește oferta ei generoasă de a pleca ea după o altă sticlă și o ia el la deal și la vale prin caniculă. din nou. Bărbătește. Ce nu face omu’ pentru cocktail-ul lui de seară.

După 24 de ore povestește relaxat că, dacă ar fi fost personaj în niscaiva benzi desenate, drumul înapoi spre buticu’ cu pricina ar fi fost presărat cu zeci de bombe explodând, înjurăturile lui de cămilă exasperată.

Ca să-și spele păcatele, sărăcuța de Lilike, nevinovată ca un înger, că doar n-o făcuse intenționat, s-a apucat să spele tricouri. Cu râvnă și zel patriotic.

Biata de ea, ce-a ajuns să facă în vacanță!

Finalul întâmplării e desigur fericit, așa cum îi șade bine unei adevărate povești corfiene. Dar îl las deschis, ca să poată fi imaginat cu maxim succes. Implică un balcon și un pahar rece.